Când trece vremea :)

Azi sunt cu întrebările absurde... Mă luase zilele astea un gând... Oare cum ar fi fost să fi trăit vârsta de 18 ani prin anii `50? Să fi avut aceiaşi prieteni, aceiaşi părinţi, acelaşi frate, aceeaşi soră şi aceeaşi iubită. Fără tehnologia secolului XXI, fără telefoane mobile, fără pc, nu mai zic internet, fără tv şi toate programele tv. Să fi prins perioada romantică, perioada lui Gheorghiu-Dej... Asta cu siguranţă mi-ar fi fost o dorinţă absurdă, însă doar dacă n-aş şti că ar fi însemnat să suport şi perioada ceauşistă... Şi oare cum ar fi fost?


Şi timpul trece repede, nu? Cum ar fi să treacă şi mai repede? Chiar mă întreb uneori de ce am tendinţa să vreau să treacă şi mai repede decât trece?! De frică? :D Eu aşa simt...

Deşi e o pasiune mare de-a mea, în ultima vreme nu am avut timp să acord fenomenului, aşadar sunt oarecum în urmă cu ştirile de prin fotbal. Însă, nu pot să nu comentez puţin situaţia care este în prezent la Rapid Bucureşti.

Eu văd cam aşa situaţia: Dat fiind faptul că George Copos a fost înjurat în Giuleşti de câţiva ani de zile încoace ajungându-i cu siguranţă până peste cap, patronul formaţiei de sub Podul Grant s-a gândit că e ok să găsească un om pe care să-l prostească şi să-l folosească în misiunea lui de a demonstra suporterului rapidist că NU se poate fără Copos în Giuleşti. Şi pe cine a găsit? Taher desigur, vestitul naiv care a investit ca prostu' fără să se gândească că totuşi toţi oamenii de fotbal nu-s prosti (a se citi: nu-s proşti toţi) când ziarele zilnic sunt full de declaraţiile lor de gen "hmmm, copos e şmecher, să nu credeţi că iese din peisaj atât de brusc şi repede"... Ei bine, Taher mititelul a preferat să creadă în cuvântul lui Copos, iar acum când s-a trezit iordanianul, Rapidul e la ananghie rău de tot. Iar Copos, în stilu-i caracteristic şi inconfundabil, va lăsa criza să se desfăşoare până-n pânzele albe, va lăsa suporterii în tensiune, iar când el va reveni toţi îl vor vedea zeul Copos. Oricum nu va fi aşa, dar probabil el vrea acum să arate că nu se poate fără el.

Cel puţin asta e viziunea mea în cazul acesta...

An după an aceeaşi placă: "Haaaa e urâttt 14 februarie, e preluat de la americani şi e de kkt, nu se poate să se sărbătorească Valentine's Day mai cu fast decât Dragobetele nost' românesc...."... Hai tată că nu stă în asta românismul omului. Ce dracu` mă? Filmele de la tv sunt în marea majoritate româneşti?? Haaaaaaaa cum îndrăzniţi să vă uitaţi la filme americane?? Sunteţi nişte trădători!!

Ce de rahat şi cu remarcile astea... Să fim serioşi, cine se iubeşte, se iubeşte la fel oricând, oricum... E vorba de puţină atenţie în plus în ziua respectivă, deci chiar nu cred că are importanţă care din variante este, sau cu atât mai puţin dacă sunt amândouă... Cel puţin aşa privesc eu lucrurile... nu tre` să adori ideea sau semnificaţia zilei de 14 februarie sau 24, ca să acorzi o atenţie mai deosebită iubirii tale.

Revin după o pauză cu menţiunea că voi mai scrie atât cât îmi va permite timpul liber. Azi s-a găsit puţin timp şi pentru blog aşa că m-am gândit să vorbesc despre un lucru pe care l-am observat destul de bine în ultima perioadă. De ce suntem atât de invidioşi, răi, egoişti, agresivi ş.a.m.d unii cu alţii? Suntem un popor care avem o plăcere sadică de a face rău celor de lângă noi. Românii se mânâncă între ei şi la celălalt capăt al pământului, chiar dacă stau în aceeaşi casă şi nu mai există nicăieri în acea ţară un alt român. Sunt unii care chiar suferă dacă există un altul mai bun, oriunde ar fi românul caută să-şi sape seamănul. Ar trebui să luăm exemplul altor popoare, mai ales a minorităţilor care sunt foarte unite. De ce ungurii au ajuns la jegosul tupeu de a cere autonomia celor două judeţe? Pentru că suntem slabi şi deloc uniţi, noi dacă am merge în ţara lor şi am cere drepturile astea ne-ar da un şut în fund şi ne-ar trimite direct în ţărişoara noastră. De ce există atâtea cazuri de români bătuţi sau chiar omorâţi(ex cazul Marian Cozma)? La fel, acelaşi răspuns.. românii chiar se bat şi se omoară între ei. De ce românii n-au atitudinea italienilor având în vedere unele aspecte negative pe care ni le provoacă unele minorităţi? Pentru că nu suntem deloc naţionalişti şi nu ne pasă. Românu' ştie să se plângă da' nu face nimic, dar ştie să se laude şi sa facă tot posibilu' să arate că e mai tare decât altu'. Tot vorbim cu multă laudă despre istorie, literatură şi alte domenii în care România a ieşit în evidenţă prin oameni care au excelat..dar ne gândim vreodată dacă ne-a rămas ceva de la acei oameni? Avem o structură de tot rahatu'..

România este ţara generalizărilor. Ţiganul e ţigan, deci e incult indiferent de nivelul real intelectual la care este. Fotbalistul e prost şi nu ştie altceva decât să dea cu piciorul în minge, fie că se numeşte Claudiu Răducanu, fie că se numeşte Gică Popescu, e prost pentru că joacă fotbal şi ia mulţi bani din fotbal... [Popescu nu mai e în activitate dar ăsta mi-a venit acum :) ]. Şi mai sunt exemple câte şi mai câte...

În ce priveşte nivelul oamenilor de rând [să-i lăsăm în pace p-aia "mari" :-j că-s destepţi], noi românii ne mâncăm între noi. Criticăm atitudinea ăluia care a băgat hârleţul în pământ şi fumează o ţigară în loc să-şi facă treaba sau pe ălalalt care a pus mătura pe gard şi bea o bere în loc să cureţe strada... Dar câţi îşi amintesc, din cei la care este cazul desigur, că nici ei nu muncesc non-stop conform programului care îl au la locul de muncă?! Ce contează că tu eşti contabil la firma X şi nu ai contact cu întreaga societate?! Nu-i cam aceeaşi treabă? Apoi, automat toţi muncitorii de şantier sau măturătorii de străzi din ţara asta sunt leneşi, deloc respectabili şi inculţi. De când mă? Sper să nu fiu înţeles greşit, nu iau apărarea leneşilor, dar omul intâi să-şi vadă de lungul nasului, nu?

Oare cum ar fi dacă nu s-ar ţine cont de nivelul din societate când vine vorba de respect interpersonal? Ha! N-ar mai avea farmec, n-am mai fi români. Şi oricum nu mai contează, vorba lui Badea, ne paşte falimentul...

Am trăit s-o aud şi pe asta. Astăzi o anumită persoană tare dragă mie şi cu mari pretenţii de la dânsa s-a trezit să spună că i-a zis nu ştiu cine că idoţii sunt oameni cu idei bune şi nu cum crede lumea că sunt lipsiţi de inteligenţă. Chiar ne-a rugat s-o facem idioată deoarece ei chiar îi place să fie numită astfel. Toţi cei care am auzit tâmpenia asta am rămas de-a dreptu' şocaţi..şi probabil că mulţi am vrut să-i zicem câte ceva..da' am lăsat-o-n sfera ei că n-ai cum să fii în polemici cu ea fără a te certa. Eh şi uite-aşa fiinţa asta mi-a dat ideea acestui articol că prea duceam lipsă în ultima perioadă. Îi sunt profund recunoscător pentru faptul că m-a luminat :))

Discutând ieri cu o profesoară cerebrală de limba română, am ajuns la concluzia că cea mai mare parte din reacţiile de agresivitate nejustificate ale unei persoane, sunt dovada unor complexe şi mai puţin a unor probleme psihice. Deşi înainte nu luasem în calcul această variantă, crezând cu tărie că e vorba de o defecţiune psihică la aceşti oameni, ieri mi-am dat seama că e mai pertinentă versiunea pe care am auzit-o. Voi cum credeţi că e? Există vreo justificare pentru persoanele care suferă de aceste reacţii?

Eu mă uit foarte rar la televizor, de obicei seara o oră maxim, dar nu se întâmplă măcar o dată să nu aud de cel puţin 5 ori de criza financiară. Spoturi publicitare, ştiri, totul se leagă de criză de ceva vreme deja... Şi vine Băsescu tăticu nostru cu o super declaraţie în Evenimentul Zilei. Zice domnia sa „Romania nu va fi afectată de criză"...

Da bine dom'le, unde vezi cu ochii numai de criză dai, şi preşedintele României spune că ţara noastră nu VA fi afectată.. Ce bine uhu... Ha!

Românul este luat acum de prost, parcă mai mult că niciodată.

Era vorba aia "prietenul meu e ăla de mă vorbeşte de bine pe la spate"... Dar vine vorba de bârfă, adică da, da, de chestia aia urâtă... ştiţi voi, când auziţi ceva ce vă place despre individul X care nu vă place, şi-i daţi la discutat c-un "partener" până vă simţiţi hrănit orgoliul stârnit de antipatia faţă de X. Poate fi antipatie d-aia simplă, nevinovată, orgolii copilăreşti, plăcerea de a fi mai bun sau de a te simţi mai bun, poate fi ceva spre duşmănie, până undeva la duşmănie în toată regula.

Mă rog, unde vreau să ajung... mă întâlnesc cu Y la o cafea/suc/bere şi o ardem la discuţie. Şi începe Y-ul ăsta să se prezinte încet, încet cu tot felul de caracteristici ce şi le atribuie folosind sau nu obişnuita vrăjeală ieftină, iar eu... dau din cap, aprob. Însă, ajung la un moment dat să aud ceva de genul "ştii, eu nu sunt genul care să bârfesc, eu ce am de spus spun în faţă persoanei respective."... hmmm, prietene?! Asta să i-o spui ţaţei Floarea sau cui vrei tu, că pe mine mă lasă rece. Toţi bârfim fraţilor! Cu sau fără intenţie fiecare din noi bârfim de ne sar capacele. Zilnic! Chiar dacă tu îi spui lui X totul în faţă şi vii la mine şi-mi spui despre el ce i-ai zis şi lui, dacă e de rău e imposibil ca varianta care mi-o spui mie să nu fie altfel decât i-ai băgat-o lui pe gât.

E urât, dar toţi o facem!